20 martie 2015

25 de ani de la marea diversiune - 20 martie 1990 -

"... A doua zi, 20 martie 1990, UDRM-ul şi sediile celorlalte partide arătau ca după bombardament. UDRM-ul a declarat grevă, respectiv a chemat toţi maghiarii să se alăture grevei. Totodată mii de oameni s-au adunat în faţa primăriei cerînd schimbarea imediată a lui Judea şi pedepsirea celor vinovați pentru cele întîmplate în 19 martie 1990. Organizatorii ştiau foarte bine, ca prin acest vandalism vor provoca partea maghiară. In acest sens se poate considera ca document cele spuse de un ofiţer de la poliţie: "la poliţie toată noaptea s-a discutat despre acest act necugetat. Oamenii au fost mobilizaţi pentru a dopa zi pentru că se ştia ce va urma. Curios dar nimeni nu a fost arestat. Și am fost acolo, am văzut cu ochii mei ce s-a întîmplat, dar ...”. Cum treceau orele, se înmulţea numărul manifestanţilor. În jurul orei 11 deja tot centrul era plin de oameni, dar în partea hotelului Grand au venit şi foarte mulţi români. Între români şi maghiari s-au postat poliţişti în termen, adică soldaţi MI.
Se scandau lozinci: "vrem să învăţăm în limba maternă" "vrem şcolile noastre", "Universitatea Bolyai", "acum sau niciodată". Din partea opusă se scanda "Vreţi Ardealul?” „Huooo! Huooo!” “Bozgorilor!". În masa de oameni sînt recunoscuţi ofiţeri îmbrăcaţi civil care dădeau tonul. Se striga: „să vină minerii" (de atunci se ştia ceva!!!). Dar totul de¬curgea în mod paşnic. Tinerii rîd și se distrează. Un bă¬iat pe nume Viorel îi cere o ţigară unui coleg maghiar care-i răspunde: "am numai carpaţi fără" apoi este servit și cu foc. Se continuă strigăturile. Se schimbă placa cînd strigă ungurii, aplau¬dă românii şi invers! M-am gîndit foarte mult cum de s-a ajuns aici. Da, maghia¬rii s-au grăbit, românii nu au fost destul de receptivi şi toleranţi, iar alţii au speculat situaţia, apoi au şi cîştigat. Dar să revenim la diversiune. Cum trecea timpul spiritele se încingeau. De la balconul primăriei oratorii vorbeau în ambele limbii, să potolească spiritele, se adresau mai mult Vetrei Româneşti, să se abţină de la violenţe şi sa se retragă.
In incinta primăriei forfotă mare, lumea ţipa “să vină Iliescu”, "să vina Kiraly”. În cabinet: secretara, şeful de cabinet Pîrlea, maiorul Tîra, un colonel brunet cu epoleţi roşii, erau foarte agitaţi: „Trebuie mobilizați oamenii. Să vorbim ou combinatul.” Se vorbeşte cu un domn Voitan sau Boitan, apoi se prezintă un alt domn Banga. I se cere sa vină oameni cu lozinci. Un tînăr inginer vine în cabinet şi enunţă că la statuia lui Avram Iancu un fost securist şi unul de la comisariat îndeamnă românii la confruntare di¬recta. Maiorul Tîră se răsteşte la el: “Dta de unde stii că-s de la... de ce vorbiţi aiurea?” Totuşi se confirmă și se trimit acolo oameni. Din unităţile industriale veneau oamenii şi se alăturau manifestanţi¬lor. În jurul orei 14 un grup de oameni însoţiţi de cîţiva poliţişti, intră în piaţă strigînd “Murim, luptăm, Ardealul nu-l cedăm!”. Lumea se agită, fuge fiecare unde apucă. Prof. Szabo Gh. se răsteşte la gen. Scrieciu „ce faceţi domnule? trimiteţi oameni să spună sa înceteze cu lozincile instigatoare! Ce vreţi, ce urmăriţi?” De aici începe adevărata diversiune! Acţiunea nu se putea opri, am pre¬văzut că se va întîmpla ceva grav. Publicul striga “să vină Iliescu!“, “să vină armata!“,“să vină Ministrul Apărării!". Cei din Bucureşti promiteau, dar au veneau. Gen. Cojocaru refuză să dea ordin armatei. Kiraly Karoly tăcea la Bucureşti! Scrieciu era liniştit, se mişca domol, vorbea cu Bucureşti, dar numai ala-bala: “că nu-i aşa pericol mare, etc”. Parcă aştepta să treacă timpul. O parte din manifestanți, cînd au văzut pericolul, au intrat în sediu, mai ales după ce veniseră cei din combinat. O femeie de la teatrul maghiar pe nume Orsolya îl ameninţă pe gen. Scrieciu: “telefonaţi imediat la Bucureşt. Vreţi să curgă sînge?" Deci se cerea ajutor, ÎN NICI UN CAZ NU A FOST O LOVITURĂ DE STAT cum încearcă să demonstreze Vatra Românească! Asta o ştie şi tovdomnul Radu Ciontea, dînsul - un necunoscut pînă atunci în Tg. Mureș. Apoi s-a cerut intervenţia armatei. Dl. Diamandescu promite, dar nu se face nimic. Oare cine a avut interesul să saboteze? Foarte curios că Királj Kâroly stătea unde stătea, dar la Tg. Mureş nu era. L-a împins în faţă pe avocatul Kinces, apoi l-a lăsat în budă, exact cum au pro¬cedat comuniştii de odionoară. Se telefonează de la Vaslui. Un ofiţer - cred că era şeful garnizoanei - întreabă dacă este nevoie de ajutor, că a primit telefon de la Vatra că românii sînt maltrataţi. I se răspunde că este aşteptat Iliescu. Dar cum e posibil ca Vatra să ceara ajutor - sau să comande - unităţilor militare şi tocmai în Vaslui? Secretara se înfurie, fuge la gen. Scrieciu, apoi se întoarce şi spune “nimeni să nu mai ridice recepto¬rul şi să nu telefoneze. Numai cu aprobarea generalului“. Apoi foarte agitată, tot întreabă: “oare cine a fost? …Ce bine era să vină şi cei de la Vaslui” spune secretara.
Cu mare greutate soseşte şi armata locală cu 4 tancuri și 50 de soldați. Intre timp s-a alarmat Valea Gurghiului unde s-au deplasat două maşini mici. S-au mobilizat autobuze. Oamenii au fost minţiţi că în Tîrgu-Mureş ungurii omoară românii şi oraşul este asediat, primăria ocupată. Aici este de menţinut declaraţia dlui. Cofariu: “pe noi duminica, pe 18 martie, la biserică părintele ne-o anunţat că au telefonat de la Tîrgu-Mureș să luăm parte la manifestaţia ce va avea loc în 20, 21 sau 22 martie. Cînd va fi nevoie, vor bate clopotele si suna sirena!“ A se retine că în data de 18 martie 1990 în Tg. Mureș domnea liniştea. Și astfel locuitorii paşnici din satele "alarmate prin clopote și sirene” înarmaţi cu bîte, furci, răng, ţapine, topoare şi ciomege uni¬forme (confecţionate la Reghin) au pornit spre Tg.Mureș cu autobuzele comandate de la IRTA. Ajungînd în comuna Dumbrăvioara devstat clădiri, au bătut oameni, locuitorii s-au alarmat şi vestea a ajuns în comunele Ernei şi Sîngiorgiu de Mureș. Acolo sătenii s-au mobilizat şi au baricadat şoseaua care duce spre Tg.Mureş. Cînd Hodăcenii au ajuns acolo, au fost atacaţi, apoi s-a încins bătaia.
Când au ajuns în Tg.Mureș, lumea se agita, femeile ţipau şi plîngeau. Apoi s-a dispus ca femeile și copiii sa intre în sediul primăriei. Au început să debarce! Lumea striga “criminalilor, criminalilor, unde este armata sa intervină" “unde-i gen. Scrieciu sa vadă“, “Ruşine!“. Cei din piaţă au fugit, care unde a apucat, să facă rost de ceva. S-au spart garduri, bănci, scaune, cuiere, chiar din incinta unităţilor comerciale. Oamenii ajunşi, aduşi “spontan“ intră în piaţă şi începe bătaia. Lovesc pe cine apucă pentru că nu se ştia cine-i român sau maghiar. Mulţimea s-a amestecat. Salvare după salvare. Sînt atacaţi oameni nevinovaţi pe străzile laterale. Soseac ţiganii, şi ei vor să facă ordine. Strigă “maghiari nu vă fie frică, ţiganii vă ajută!“. Se bagă în mulţime, dau în stîngă și-n dreapta! Se aude o voce de femeie: "nu-l lovi mă că-i maghiar, e vecinul meu”. În învălmăşeala aceea în care erau cca 6000 de oameni nimeni nu ştia şi înainte de a lovi nu avea timp să întrebe ce naţie eşti? Seara, soseşte un grup de 150 de oameni înarmaţi cu bîte. Veneau, din partea Văii Nirajului. Intră şi ei în luptă, dar necunoscînd pe nimeni întrebau încotro să mergem? Mulţimea striga spre hotelul Grand. Au început să dea în cine apucau. Se auzeau strigăte: “nu mai daţi fraţilor sîntem maghiari“. Apoi au curăţat terenul urmărindu-i pe cei de la Vatra pîna la hotelul Grand, unde au continuat bătaia şi împreună cu alţii au spart vitrine, magazine etc. Centrul oraşului arata ca după cutremur. Baricade pe stradă, focuri de "tabără". Rezultatul 6 morţi (doi români şi patru maghiari) peste 300 de răniţi!
Dimineaţa în jurul orei 4 soseşte armata. Obosiţi şi istoviţi cine ştie de pe unde au venit. A doua zi fete frumoase, românce și maghiare au adus flori şi prăjituri tinerilor soldați. Cu toate că lucrurile s-au liniştit maiorul Tîră şi Radu Ciontea la 21 martie transmit o notă telefonica (apărută curios şi în Curierul de Vîlcea la 22 martie 1990) cu următorul text "Vă rugăm să ne ajutaţi. Aici azi-noapte a fost război civil. S-au înregistrat 370 de răniţi din care 37 foarte grav şi 7 morţi. Toate căile de acces sînt blocate de unguri si secui înarmaţi cu răngi de fier şi lanturi. Ungurii îşi, ascut cuţitele pe caldarîmul străzilor în timp ce cîntă imnul maghiar." De reţinut! Încă din noaptea de 21 spre 22 martie 1990 s-a. dispus ca unităţi ale armatei, cu tancuri, să baricadeze şoselele care au acces spre Tg.Mureş şi să controleze maşinile, oamenii, penţru a evita intrarea, unor elemente turbulente. Deci toate intrările în oraş au fost controlate de unităţi ale armatei române! Dar nota telefonică continuă: "Postul de Televiziune Transilvania a fost ocupat de către unguri şi toate acestea au fost organizate de UDRM. Fraților nu ne lăsaţi!" Aici trebuie menţionat faptul că la acea dată televiziunea Tg,Mureş nu funcţiona, fiind suspendata tot la intervenția Vetrei Româneşti la mijlocul lunii februarie 1990. Dar se pune întrebarea firească? Cu ce scop au anunţat judeţele? Vroiau un adevărat război civil? De ce nu s-au luat măsuri împotriva lor? IMPORTANT! La cîteva zile de la diversiunea Tg-Mureş, preşedintele ţării Ion lliescu într-un discurs televizat a spus "evenimentele din Tg.Mureş dovedesc pe deplin că avem nevoie de securitate" (Zise Domnul să fie lumină şi se făcu!) Spre liniștirea noastră apoi s-au înfiinţat şi altele. 
Un lucru era cert: lupta nu s-a dat între români și maghiari ci între comunism și democrație, dar bine ambalată în divergența etnică..." 

Sipos Ioan - Memorii

23 noiembrie 2012

Infuzie

Black Friday. Mercur retrograd. Luna’n black Friday. Autocorrectu’ de la word imi pune Friday cu majuscula. Friday Friday Friday. Ce tare! La TV Tanar si nelinistit, episodul 4347. S-au implinit 50 de ani de la moartea lui kennedy. Parca a fost ieri!? Hmm... de ce nu mi-a pus kennedy cu majuscule? Kennedy kennedy kennedy. Nu functioneaza. Oare kennedy a prins primul episod din tanar si nelinistit? Oare a prins vreun black Friday? Hmm... wikipedia zice ca 22 noiembrie era vineri. Deci a prins si el un black Friday. La TV lumea se imbulzeste la drujbe. “Sa am ce lasa la copii dupa ce mor maica!” Tot astept stirea cu satul de langa Arad care a fost retrocedat. Rimeaza. Intre timp s-au epuizat stocurile la sisteme 5.1. Cica le-au luat stelistii pe toate. Becali nu e suparat. S-au terminat si drujbele. Lumea e ofticata. Basescu e de vina. Saracu’! Ponta tocmai i-a ordonat sa nu cedeze la nu stiu ce negocieri la Bruxelles. Oare cat mai e acum un doctorat? Intre timp au mai adus drujbe. Lumea e fericita. Dan Diaconescu e in mijlocul lor. Perioada de inscriere la loteria vizelor SUA s-a terminat la inceputul lunii. Mai asteptam un an.

7 octombrie 2011

Efectele unghiurilor ascuțite asupra psihicului uman

Inima are o formă triunghiulară. Indiferent de poziția ei în cavitatea toracică, inima înțeapă. Când înțeapă atinge niște centri nervoși – foarte nervoși – care la rândul lor îți stimulează toți neuronii din cap. Exact ca mașinăria aia ciudată care învârte bilele la lotto. După această centrifugare neuronii se așează într-o altă poziție. Tu nu mai ești tu. Ești un altcineva. Un altcineva de care de obicei râdeai. Ai momente în care ești fericit. Nu știi de ce. Ai momente când ești trist. Nu știi de ce. Ai momente în care treci foarte repede de la trist la fericit și invers. Nu știi de ce. Te trezești dimineața. Pui de o cafea. Îți dai seama că muzica care se aude de la tine din cameră nu mai e aceeași. Te întrebi atunci: de ce dracu ascult eu muzica asta patetică și fără pic de conținut? Nu știu, dar parcă îmi place. Te sună cineva, un prieten sau așa ceva. Te salută și tu ești irascibil. Îi spui ceva în doi peri și abia aștepți să termine. Snow Patrol e acum la a doua strofă și nu vrei să pierzi niciun vers. Te duci la servici. Te întâlnești cu oameni pe care îi cunoști. Ei trec pe lângă tine și te salută, dar tu nu ești acolo. Adică ești. Doar așa... într-un mod fizic. Astfel se nasc tot felul de povești despre tine cum că ai fi arogant, cum că ți s-a urcat la cap. Deși în mod normal drumul tău până la servici durează 10 minute, astăzi faci 30, pentru că rămâi blocat cu ochii într-o vitrină. Nu știi de ce, pentru că e vitrina unui magazin naturist. Și tu nu ești „din ăla”. Ajungi la servici. Toată lumea vorbește, dar tu nu ești acolo. Nu știi unde ești, dar știi sigur că nu ești acolo. Și un coleg îți face o cafea. Drăguț gest. Și tu nu ai nicio reacție. Și stai cu colegul la o cafea. Tragi din țigară și taci. El îți spune tot felul de chestii. Multe din ele amuzante. Dar tu nu râzi. Nu știi de ce. Și trece ziua de lucru. Greu. Ajungi acasă. Îți iei câinele și ieși la plimbare. Dacă ai. Dacă nu ai... nu știu. Și îți iei niște castane de la colț și te duci pe bulevardul ăla cu frunze galbene. Și te așezi pe o bancă. Se așează și câinele. Și ronțăi castane. Îi dai și câinelui că și lui îi plac și e foarte pofticios. Și te uiți în jur. Două păsări caută ceva prin frunzele galbene de pe jos. Pare important. Doi tineri se ling pe față exact în fața ta. Îți muți privirea. Nu vrei să fii indiscret. Și brusc realizezi că ești înconjurat de cifra doi. Două păsări, doi tineri, Avram Iancu nr. 2, te uiți în cornetul de hârtie mai ai două castane. Nu vrei să strici algoritmul așa că împăturești hârtia si o bagi în buzunar. Peste tot e doi și tu ești doar unu. Mă rog, e și câinele... Acela e momentul în care realizezi cât ești de patetic. Pe deasupra mai și suferi de sindromul “cap în nori”. Și crede-mă, oricât de mult ai încerca să schimbi asta nu poți. Trebuie să aștepți să treacă. Și oricum e frumos. Pentru că în mod normal tu nu ai fi văzut frunzele galbene sau păsările care căutau ceva important. Și nici magazinul naturist. Ai fi trecut nepăsător pe lângă ele.
Cred că m-am îndrăgostit. Cred că da. Și nu e un citat din cântecul lui ăla. Că dacă ar fi aș continua cu: “și sunt tare fericit”. Și nu sunt. Nu știu de ce…

(va continua cu ceva despre chimie și timing, dar nu acum că imediat intru la spectacol)

6 iulie 2011

În dimineaţa asta

În dimineaţa asta a răsărit un soare albastru. Afară de peste tot se auzea un sunet strident de maşinărie industrială. În parc, trandafirii desfrunziţi erau plini de flori negre pe care le ciuguleau porumbei fără aripi. Pe stradă, bărbaţii îşi purtau frustrările pe cap cu o deosebită mândrie, iar femeile, sechelele într-un şirag agăţat de gât. Un bişon cu bigudiuri fugărea un mouse tras de nepoata cuiva. Un tânăr cu ochi negri scotea la vioară sunete de picuri de apă. În dimineaţa asta copii cu chei la gât şi leucoplast pe gură mergeau încolonaţi spre Mall, murmurând incantaţii şamanice. Bătrâni bolnavi de Alzheimer fugeau dezorientaţi de la un trecător la altul, îi trăgeau de mână, dar cuvintele li se blocau în gât dezlănţuind un urlet de groază. În catedrală funcţiona o adevărată spălătorie, iar preoţii cu sutane şifonate jucau barbut în uralele îngerilor. În dimineaţa asta frizerul morocănos stătea într-un picior şi citea foarte amuzat dintr-o carte cu foi albe. O gravidă în 12 luni stătea întinsă pe trotuar şi râdea de durere pentru că copilul ei refuza să se nască. În faţa cinematografului o femeie cântarea sufletele oamenilor pe ţigări de foi. În timp ce florarul împărţea conuri pe crengi uscate de brad. În dimineaţa asta palatul şi biblioteca ardeau în flăcări verzi, iar pe pereţii prefecturii siluete subţiri se fugăreau jucăuş. Pe acoperiş o pisică cheală îşi lingea singura lăbuţă. La megafoanele de pe stâlpi primarul anunţa triumfal achiziţia a sute de capace de canal. În dimineaţa asta plasatoarea de la teatru vindea abonamente la abator, iar garderobiera făcea casting pentru un circ cu purici. În dimineaţa asta timpul avea cicatrici. În dimineaţa asta nu au fost cornuri proaspete, şi nici lapte. În dimineaţa asta autobuzele nu circulau. În dimineaţa asta nu se vedea niciun nor pe cer. În dimineaţa asta nu m-am trezit.

4 ianuarie 2011

Și încă un fragment

Bine. E atât de... Stai puţin, nu ştiu cu ce să încep... Înainte de toate, trebuie să ştii pe unde vine Portugalia. Ştii? E chiar la marginea Europei. Ai acasă o hartă? Chiar la margine, unde se termină continentul. Şi nu-i că se termină pământul şi-ncepe un lac. E altceva. Nu mai e nimic, numai marea. Nu se mai vede malul celălalt, nicăieri. O apă fără sfârşit. Acolo trăiesc portughezii ăştia. E o ţară destul de săracă, ştii? Nu prea au de niciunelea, oamenii. La oraş le mai merge cât de cât, da’ ăia care trăiesc pe malul mării sînt foarte săraci. Dacă n-ar fi marea, nici n-ar putea să trăiască. Trăiesc datorită mării. Pescuiesc şi aşa. Aproape toţi. Poate chiar toţi. Şi se simt bine, nici nu vor să facă altceva. Le place liniştea, sunt foarte paşnici. Sînt foarte sentimentali, le place să chefuiască, să cânte, să bea, şi toate în stilul lor specific... Nu chefuiesc ca noi. Sunt mai subtili. La ei totul e legat de vis, de reverie. Seara sau după masa, când apune soarele, se aşează toţi pe mal. Când nu mai au treabă, când au terminat cu pescuitul, chiar înainte de cină. Se aşează frumos, pe rând. Unii fumează pipă. Nu prea vorbesc, doar stau. Şi se uită la mare. La apa nemărginită. Închipuie-ţi, numai apă, apă cât vezi cu ochii. Şi undeva în depărtare totul se-nceţoşează, încât poţi să vezi pământul rotindu-se, lent, poţi să vezi cum apa se înclină la orizont. Stau şi se uită. Şi n-aud decât foşnetul valurilor. Şi visează. Visează ceva ce nu se poate atinge. Încep să dorească ceva, ceva ireal, îi cuprinde un sentiment ciudat, dorinţa de ceva ce nu poţi obţine niciodată. Şi soarele apune. Apune de parcă şi-ar lua rămas bun înainte de a părăsi cerul. Parcă şi-ar lua rămas bun de la iubita lui. Coboară de pe orizont şi se cufundă încet în apă, lent, liniştit. Totul se-ntîmplă în câteva minute. Când soarele a dispărut în mare, nu mai vezi apa. Rămâne doar neantul. Şi portughezii stau, aşa cum stăm noi acum, îşi fumează pipa, şi privesc neantul. Simt neantul. Şi sunt trişti. Da, sînt trişti. Pentru că neantul se află în faţa lor. Lumea se termină şi rămâne doar apa. Doar neantul infinit, îndepărtat. Au şi un cuvânt pentru a descrie sentimentul ăsta: saudade. Nu se prea poate traduce, înseamnă cumva melancolie, sau ceva asemănător.

Portugalia by Zoltan Egressy

3 ianuarie 2011

Alt fragment

If you want to find some quality friends, you have to wade through all the dicks first.

2 ianuarie 2011

Fragment

Vârcolacul este...hmm... mda. Cum să definești vârcolacul? Păi. Fiecare dintre noi are o natură duală. Ai simțit vreodată că nu ești singur și că în corpul tău se mai ascunde cineva? Cineva care iese din când în când la iveală. Evident atunci când te chinui cel mai mult să-ți păstrezi controlul. Ce vreau să spun? Mda... Nici eu nu știu. Sunt prea multe chestii care toate vin toate așa... deodată. Și nu știu cu ce să încep. Mai bine îi las pe băieții ăștia să zică ei că ei știu mai bine.