13 august 2009

CA SA FII REGE !

Ca să fi rege peste animale
nu-i cine știe cât.
Trebuie doar să fi mai puternic decât ele, și-atât.

Ca să fi rege peste pasări…
este puțin mai greu,
dar frumos.
Trebuie să zbori mereu mai înalt decât ele
și niciodată mai jos.

Ca să fi rege peste flori
trebuie să suporți la hotare
mărăcinii și spinii;
și, mai ales,
trebuie să-nmiresmezi către lume
mai mult decât crinii.

Ca să fi rege peste înstelare
trebuie să te-așezi printre luceferi,
călător spre Orion,
și,
reprivindu-te de jos,
să fi mai luminos decât oricare.
Și fără tron.

Ca să fi rege peste ape și vânt
trebuie să-nveți osanale ca îngerii
și să le aduci pe pământ:
alinare pentru lacrima corbilor
din valea plângerii.

Ca să fi rege peste oameni
este, mai decât toate,
altceva.
Trebuie să trăiești
și să mori pentru ei,
învățându-i ce înseamnă a iubi, a ierta…

Dar cel mai minunat
este să poți fi rege peste tine însuti,
atunci când alegi binele
fie din bucuria altuia,
fie din plânsul tău…

de Benone Burtescu

11 august 2009

A.K.A.

Mark: Ştii, pe când pământul era încă plat şi munţii până-n cer, uneori chiar mai înalţi, noi oamenii, eram sferici. Uite-aşa: întregi. Aveam două perechi de mâini şi două perechi de picioare. Aveam două feţe pe un cap imens. Puteam vorbi în timp ce citeam sau mânca în timp ce dormeam. Pe vremea aceea eram împărţiţi în trei: copiii soarelui erau doi bărbaţi lipiţi spate în spate. Două fete formau un copil al pământului. Iar aceia dintre noi care erau şi fată şi băiat, o parte fiică şi o parte fiu, aparţineau de lună. Aşa fiind, ne eram autosuficienţi şi puternici. Eram violenţi şi agresivi. Din prea plinul forţei noastre, ne-am răsculat împotriva zeilor. Şi am fost pedepsiţi. Thor a zis: „Îi omor pe toţi cu ciocanul meu”. Dar Zeus a spus „Nu. Am să îi tai în două cu fulgerele mele”
Şi-a aruncat fulgerele care ne-au străpuns exact pe la mijloc şi ne-au făcut să fim ca acum. Kundalini ne-a cusut rănile, dar ne-a lăsat un semn, în mijlocul burţii, ca să ne amintim de preţul pe care l-am plătit pentru nesimţirea noastră. Osiris, împreună cu zeii Nilului, au strâns toţi norii la un loc, au creat o furtună mare şi vântul ne-a împrăştiat şi despărţit unii de alţii. Şi nu vom ştii niciodată dacă am aparţinut soarelui, pământului sau lunii. Numai că, procedând aşa, zeii ne-au făcut inapţi pentru viaţă, pierduţi în căutarea noastră, tânjind mereu să ne găsim jumătatea întregului care am fost. Întâlnirea, reîntregirea, ne absoarbe în asemenea măsură, încât uităm de lume, dar în loc de vindecare, ne aduce într-o stare autodistructivă, nu ne mai hrănim, nu mai facem nimic din ceea ce e de făcut. Şi dacă nu suntem cuminţi, o să ne taie iarăşi în două şi o să ţopăim aşa, în câte un picior şi cu câte un singur ochi. Ultima dată când mi-am văzut jumătatea era de nerecunoscut: avea sânge pe faţă, iar eu aveam sânge în ochi. Dar am ştiut că durerea celeilalte jumătăţi era identică cu a mea: era durerea care taie inima în două. Şi nu ştiu nici astăzi cui aparţin.

A.K.A. - Raluca Sas Marinescu

3 august 2009

O poză trimisă de un prieten



Poza e din spectacolul "O familie îndoliată" de la Teatrul Studio, UAT. Mersi Cătă.