30 decembrie 2010

Ziua 1

Au trecut mai mult de 24 de ore. Sunt senin. Din când în când mai izbucnesc, dar aşa, de la slab la moderat. E ciudat. Mă încearcă un sentiment ciudat de… dor… Nu am mai simţit asta de foarte mult timp. Cam din adolescenţă, când fugeam la parter la cutia poştală să văd dacă nu a venit vreo scrisoare de la Brăila. Era vacanţa de vară şi cea căreia îi spuneam te iubesc atunci era în plecată la Brăila la bunici. Internet NU. Mobil NU. Dar exista Poşta Română. Şi cu toate întârzierile de atunci, mai ales cu întârzierile, cele mai puternice sentimente erau acelea când găseai scrisoarea aceea în poştă. Poate era şi o poză înăuntru. Poate era şi parfumată. Şi pentru câteva minute erai îmbătat de un amalgam de senzaţii pe care acum nu numai că nu le mai experimentezi, dar nici nu mai poţi să le descrii în cuvinte. Chiar aşa. De ce nu îşi mai scriu oamenii scrisori de dragoste? E mult mai comod să dai un telefon, sau să laşi un comment pe facebook. Let’s be honest. Nu mai ştim ce înseamnă să îţi fie dor de cineva. Intri în fiecare zi în contact cu persoana, fie internet, fie telefon. Când dracu’ să ţi se mai şi facă dor de cineva? Mi-am întrebat şi prietenii să văd ei ce părere au. Roxi nu s-a gândit niciodată la asta. Paul spune că oamenii nu îşi mai scriu scrisori de dragoste “de lene”. Iza în schimb a fost mai categorică: majorităţii oamenilor le este teamă să-şi recunoască sentimentele, s-ar simţi descoperiţi sau şi-ar vedea propriile cuvinte ca şi angajamente şi s-ar speria. Şi uite cum un “major breakthrough” ne face să ne robotizăm, să ne creem automatisme, şi mai presus de orice să ne ucidem puţin câte puţin capacitatea senzorială. Simţim jumătate din ceea ce simţeam altă dată. Progres. Civilizaţie. Dacă până în secolul XX mergeam cu maxim 40km/h, acum exprimăm viteza în Mach. Avansăm tot mai mult dar nu ne gândim nici măcar o secundă. Care e preţul? Preţul suntem noi. Devenim sclavii tehnologiei chiar şi în zonele în care sensibilitatea şi modul nostru unic de exprimare ar trebui să primeze. Trăim rapid, dar nu intens. Ardem etapele una câte una fără a ne putea bucura de ele. Nu mai ştim să iubim decât în viteză şi nu mai ştim să apreciem ceea ce este simplu. Vom ajunge la vârsta bunicilor noştri ca să ne dăm seama că am acumulat înţelepciune, dar fără a mai putea face ceva cu ea. Şi uite aşa ne îndreptăm cu paşi mari şi repezi spre o acută şi totală lipsă a simţurilor pentru că oricum nu suntem decât nişte “orbi care urcă o stâncă în întuneric.”

27 decembrie 2010

6 secunde

Totul a început foarte foarte uşor. O privire. Un zâmbet aruncat lasciv din partea cealaltă a încăperii. O strângere de mână. Nici nu ne-am dat seama când unul din noi a scos o grenadă şi am început să ne jucăm. O aruncam aşa de la unul la altul şi totul era ok. Dar din greşeală cuiul de la grenadă a ieşit. Nu contează cine l-a scos. Poate eu. Poate tu. Poate inerţia. Cert e că acel cui nu mai e la locul lui. Dar noi continuăm să ne jucăm. Nu mai avem decât 6 secunde. Dar noi continuăm să ne jucăm. 5 secunde. Alegem să ignorăm timpul. Alegem să amânăm. Închidem ochii şi aruncăm grenada de la unul la altul. Şi în naivitatea noastră ne gândim că ea nu va exploda niciodată. 4 secunde. Dar eu analizez şi mă gândesc şi evident îmi fac planul. Trebuie să existe o soluţie. Nu? Oare va exploda în mâna mea? În mâna ta? Poate între noi? Ma gândesc să bag grenada în buzunar şi să fug. Departe. Să explodeze la mine. Dar te văd zâmbind şi amân momentul. 3 secunde. Acum 2. Şi acum 1.



26 decembrie 2010

Rugăciune

Vreau să vă rog să vă rugaţi împreună cu mine. Dacă nu vă rugaţi cu mine nu va deveni realitate. Vă rog să vă ridicaţi şi să repetaţi această rugăciune împreună cu mine.

Doamne Dumnezeule atotputernic şi milostiv ascultă umila mea rugă. Apără-mă şi fereşte-mă de cel rău şi asigură-te că toţi duşmanii mei vor muri. Fă ca norocul să fie cu mine în tot ceea ce fac în timp ce duşmanii mei eşuează şi se distrug unul pe celălalt.

Te rog să-mi dai toate acele lucruri pe care eu le vreau ca să fiu fericit.

Te rog să mă faci bogat ca să îmi permit toate acele lucruri care mă vor face fericit.

Îndeplineşte-mi toate dorinţele oricât de stupide sau egoiste ar fi.

Te rog fă ca toată lumea, bărbat sau femeie, să se îndrăgostească nebuneşte de mine.

Te rog fă să sufere toţi cei care m-au făcut să sufăr.

Te rog să-mi dai puterea şi înţelepciunea să-i manipulez pe oameni în aşa fel încât ei să facă ceea ce vreau eu.

Ajută-mă Doamne să înţeleg de ce unii oameni sunt atât de inutili încât nu merită să trăiască.

Ajută-mă Doamne să tolerez acei oameni care nu vor face ce vreau eu.

Îţi ofer Doamne această rugăciune pentru că mi-e frică de tine şi mi-e frică pentru că simt că suntem cu toţii singuri şi că nu ne avem decât unul pe celălalt. Şi de aceea Doamne cred în Tine cu toată fiinţa.

Amin şi Noapte bună.

Me and the real world by Broken Gopher Inc.


24 decembrie 2010

Fuck WhiskyBull


Concert Orion în Office. Lume multă. Veselie. Etc. Am dat peste cap câteva pahare de whiskybull, apoi m-am îndreptat cătinel către casă. Lejer, relaxat, chiar foarte relaxat. 3.00AM. Nimic nu avea să prevestească ce a urmat. Ajung acasă. Carlos sare pe mine. Mă pun în pat. Carlos lângă mine. Şi începe coşmarul. Închid ochii. Nu am somn.Bun. Încep să număr oi. Ajung pe la 437. Îmi dau seama că e deja ridicol. Apoi realizez că am numărat doar oi albe (prea multe desene animate) şi ca într-o turmă reală de oi sunt oi de mai multe culori. Încep să le alternez: albe, negre, gri, roşcate (pana mea. sunt oile mele). Mă uit la ceas. 4.00AM. Pun un film. Pe la jumătatea filmului îmi dau seama că e o problemă mare. 5.20AM. Mai număr o turmă de oi, apoi mă gândesc că poate problema nu e la mine, ci la oi. Hai să număr altceva. Ce?. Covoare, că doar numai asta am auzit în ultimele zile. Şi îmi aduc aminte de covoarele de acasă de la ai mei, alea din copilărie. Ştiam şi unde era o pată că vărsasem ceva şi chiar şi colţul de covor pe care îmi căzuse ţigara când eram prin a noua. Sincer nu credeam că un om poate să reţină un număr atât de mare de covoare.6.00AM. Încep să joc „memorie” singur. Să văd câte cuvinte pot să reţin. Îmi dau seama că sunt bun.6.45AM. Deschid TV.6.46AM. Închid TV. Încep să îmi fac lista de cumpărături de Crăciun. E scurtă. Îmi dau seama că am tot ce îmi trebuie. 7.00AM. Văd că răsare soarele. Mă ridic. Carlos se ridică şi el şi pleacă să doarmă în bucătărie. Îmi cer scuze că l-am deranjat şi pun aparatul pe trepied. Fac nişte poze, apoi repede înăuntru că e frig. Descarc pozele. Îmi dau seama că nu am nici cele mai elementare noţiuni de fotografie. 7.30AM.Mai fac o ultimă încercare cu oile. Adorm. Nu ştiu cum. Nu ştiu de ce. Jur erau aceleaşi oi. Prin somn aud un sunet de telefon. Mă trezesc. 8.00AM. Ceva mesaj cu reni şi cu îngerasi. Trimit răspuns un mesaj cu foarte multe... ler. Încerc să dorm. Nu mai pot să dorm. Deci, FUCK WHISKYBULL!!!

21 decembrie 2010

Nu avem voie să uităm

21 de ani de la revoluție. Nu dezbat acum dacă a fost sau nu a fost revoluție. Sincer oricum nu mai contează. Ce mă doare pe mine este că pentru tot mai puțină lume decembrie 1989 mai înseamnă ceva. Am fost astăzi în Centru la manifestările care se organizează în fiecare an cu ocazia comeemorării celor care au murit. M-a frapat lipsa totală de populație. Observasem încă din anii trecuți că tot mai puțină lume participă dar ca astăzi niciodată. În afara găștii de preoți, a presei și a câtorva oficialități mai erau câțiva oameni rătăciți, unii dintre ei întrebând dacă se dă ceva. Adică la țigăniile din cetate se poate merge chiar dacă afara sunt grade puține și plouă. Bine că în anii electorali toate partidele politice se întrec în coroane. Astazi: pauză. 2 partide. Și ca să fie perfect am mai auzit și pe unu’ care își dădea cu părerea că înainte era mai bine. Apoi am ajuns acasă. Deschid TV. Sondaj Irealitatea. 83% din români consideră că era mai bine înainte. Pai cum pula lu’ Sandu să nu îți vină să pleci dracului? 83% din oameni nu consideră importantă libertatea de exprimare. Interesant. Sincer problema acestei țări nu e că e locuită. Tocmai că nu e locuită. Nu mai e nimeni aici. Doar 17%. Și ăștia sunt pe picior de plecare. Nici măcar nu are rost ca ultimul să stingă lumina. Aici s-a stins demult.

Schimbare de design

Dupa o sesizare primită din partea unei cititoare care la 3 minute dupa ce a citit ceva incă mai vedea dungi am hotarât să schimb design-ul.

19 decembrie 2010

“Time to take out the trash” sau “Și”

Și se apropie Craciunul. Și toată lumea începe curățenia. Și se scot covoarele în zapadă. Și în zăpadă rămân urme maronii de la covoare. Și se scot covoarele pe bătător evident în spatele blocului. Și se face curățenie și în cele mai nebănuite unghere. Și se găsesc obiecte pierdute de-a lungul anului. Și se face curățenie și în listele cu prietenii de pe Facebook. Și după ce se termină curățenia toți se vor aduna la un pahar de vin. Și evident toți își plâng de milă. Și apoi toți critică. Și critică. Și critică. Și critică. Și încă de 5 ori critică. Și de ce 5? Și pentru că 5 e o cifră magică. Și se critică pentru că nimeni nu știe altceva să facă. Și pentru că nu e de ajuns că nu facem nimic, dar hai sa îl futem și pe ăla care face ceva. Și de ce să facă el ceva și noi nu? Și până la urmă nu e mai bine să ne scăldăm toți în mocirla ipocriziei, a frustrării și a impotenței noastre. Și apoi începe din nou critica. Și l-ai auzit pe primarul din București? Și ai auzit ce zice cu olimpiada? Și toți conclud că el e nebun și că țara arde și baba se piaptănă. Și nimeni nu are curajul să viseze. Și în țara asta nu se mai visează. Și pentru că țara asta încă se mai lupta cu fantomele trecutului. Și pentru că Iliescu încă mai apare la TV. Și nimeni nu vrea să ”let go”. Și nimeni nu realizează că nu e nimic rău în a gândi la scară mare. Și că numai așa poți să îți depășești condiția. Și evident proiectul cu olimpiada va muri așa cum au murit zeci, sute și mii de alte proiecte pentru că în țara asta cei care critică au mai mult credit decât cei care fac lucrurile să se miște. Și uite așa ajung și eu la curățenia de Crăciun, o curățenie pe care o tot amân de luni de zile. Și pentru că încă mai cred că oamenii se pot schimba. Și pentru că sunt un idealist și un visător. Și pentru că da, în pula mea, eu am curajul să visez.


5 decembrie 2010

Rutina

Luni – click-click, Catalina, comment, like, cantina, Hic Rhodos! Hic Salta!, texte și pretexte, Carlos nu-i voie!, un pachet de Pall Mall vă rog.

Marți
– click-click, Catalina, comment, like, cantina, Hic Rhodos! Hic Salta!, texte și pretexte, Carlos nu-i voie!, un pachet de Pall Mall vă rog, House.

Miercuri
– click-click, Catalina, comment, like, cantina, Hic Rhodos! Hic Salta!, texte și pretexte, Carlos nu-i voie!, un pachet de Pall Mall vă rog, is this Art?

Joi
– click-click, Catalina, comment, like, cantina, Hic Rhodos! Hic Salta!, texte și pretexte, Carlos nu-i voie!, nu mai fumez, Picasso.

Vineri
– click-click, Catalina, comment, like, cantina, Hic Rhodos! Hic Salta!, texte și pretexte, Carlos nu-i voie!, un pachet de Pall Mall vă rog, Edda! Edda!, nu mai beau!

Sâmbătă
– Carlos nu-i voie!, comment, like, texte și pretexte, promoție, bisericească!, nu mai beau și nu mai fumez!

Duminică
– Carlos nu-i voie!, comment, like, Hic Rhodos! Hic Salta!, texte și pretexte, is this Art?