30 decembrie 2010

Ziua 1

Au trecut mai mult de 24 de ore. Sunt senin. Din când în când mai izbucnesc, dar aşa, de la slab la moderat. E ciudat. Mă încearcă un sentiment ciudat de… dor… Nu am mai simţit asta de foarte mult timp. Cam din adolescenţă, când fugeam la parter la cutia poştală să văd dacă nu a venit vreo scrisoare de la Brăila. Era vacanţa de vară şi cea căreia îi spuneam te iubesc atunci era în plecată la Brăila la bunici. Internet NU. Mobil NU. Dar exista Poşta Română. Şi cu toate întârzierile de atunci, mai ales cu întârzierile, cele mai puternice sentimente erau acelea când găseai scrisoarea aceea în poştă. Poate era şi o poză înăuntru. Poate era şi parfumată. Şi pentru câteva minute erai îmbătat de un amalgam de senzaţii pe care acum nu numai că nu le mai experimentezi, dar nici nu mai poţi să le descrii în cuvinte. Chiar aşa. De ce nu îşi mai scriu oamenii scrisori de dragoste? E mult mai comod să dai un telefon, sau să laşi un comment pe facebook. Let’s be honest. Nu mai ştim ce înseamnă să îţi fie dor de cineva. Intri în fiecare zi în contact cu persoana, fie internet, fie telefon. Când dracu’ să ţi se mai şi facă dor de cineva? Mi-am întrebat şi prietenii să văd ei ce părere au. Roxi nu s-a gândit niciodată la asta. Paul spune că oamenii nu îşi mai scriu scrisori de dragoste “de lene”. Iza în schimb a fost mai categorică: majorităţii oamenilor le este teamă să-şi recunoască sentimentele, s-ar simţi descoperiţi sau şi-ar vedea propriile cuvinte ca şi angajamente şi s-ar speria. Şi uite cum un “major breakthrough” ne face să ne robotizăm, să ne creem automatisme, şi mai presus de orice să ne ucidem puţin câte puţin capacitatea senzorială. Simţim jumătate din ceea ce simţeam altă dată. Progres. Civilizaţie. Dacă până în secolul XX mergeam cu maxim 40km/h, acum exprimăm viteza în Mach. Avansăm tot mai mult dar nu ne gândim nici măcar o secundă. Care e preţul? Preţul suntem noi. Devenim sclavii tehnologiei chiar şi în zonele în care sensibilitatea şi modul nostru unic de exprimare ar trebui să primeze. Trăim rapid, dar nu intens. Ardem etapele una câte una fără a ne putea bucura de ele. Nu mai ştim să iubim decât în viteză şi nu mai ştim să apreciem ceea ce este simplu. Vom ajunge la vârsta bunicilor noştri ca să ne dăm seama că am acumulat înţelepciune, dar fără a mai putea face ceva cu ea. Şi uite aşa ne îndreptăm cu paşi mari şi repezi spre o acută şi totală lipsă a simţurilor pentru că oricum nu suntem decât nişte “orbi care urcă o stâncă în întuneric.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu