7 octombrie 2011

Efectele unghiurilor ascuțite asupra psihicului uman

Inima are o formă triunghiulară. Indiferent de poziția ei în cavitatea toracică, inima înțeapă. Când înțeapă atinge niște centri nervoși – foarte nervoși – care la rândul lor îți stimulează toți neuronii din cap. Exact ca mașinăria aia ciudată care învârte bilele la lotto. După această centrifugare neuronii se așează într-o altă poziție. Tu nu mai ești tu. Ești un altcineva. Un altcineva de care de obicei râdeai. Ai momente în care ești fericit. Nu știi de ce. Ai momente când ești trist. Nu știi de ce. Ai momente în care treci foarte repede de la trist la fericit și invers. Nu știi de ce. Te trezești dimineața. Pui de o cafea. Îți dai seama că muzica care se aude de la tine din cameră nu mai e aceeași. Te întrebi atunci: de ce dracu ascult eu muzica asta patetică și fără pic de conținut? Nu știu, dar parcă îmi place. Te sună cineva, un prieten sau așa ceva. Te salută și tu ești irascibil. Îi spui ceva în doi peri și abia aștepți să termine. Snow Patrol e acum la a doua strofă și nu vrei să pierzi niciun vers. Te duci la servici. Te întâlnești cu oameni pe care îi cunoști. Ei trec pe lângă tine și te salută, dar tu nu ești acolo. Adică ești. Doar așa... într-un mod fizic. Astfel se nasc tot felul de povești despre tine cum că ai fi arogant, cum că ți s-a urcat la cap. Deși în mod normal drumul tău până la servici durează 10 minute, astăzi faci 30, pentru că rămâi blocat cu ochii într-o vitrină. Nu știi de ce, pentru că e vitrina unui magazin naturist. Și tu nu ești „din ăla”. Ajungi la servici. Toată lumea vorbește, dar tu nu ești acolo. Nu știi unde ești, dar știi sigur că nu ești acolo. Și un coleg îți face o cafea. Drăguț gest. Și tu nu ai nicio reacție. Și stai cu colegul la o cafea. Tragi din țigară și taci. El îți spune tot felul de chestii. Multe din ele amuzante. Dar tu nu râzi. Nu știi de ce. Și trece ziua de lucru. Greu. Ajungi acasă. Îți iei câinele și ieși la plimbare. Dacă ai. Dacă nu ai... nu știu. Și îți iei niște castane de la colț și te duci pe bulevardul ăla cu frunze galbene. Și te așezi pe o bancă. Se așează și câinele. Și ronțăi castane. Îi dai și câinelui că și lui îi plac și e foarte pofticios. Și te uiți în jur. Două păsări caută ceva prin frunzele galbene de pe jos. Pare important. Doi tineri se ling pe față exact în fața ta. Îți muți privirea. Nu vrei să fii indiscret. Și brusc realizezi că ești înconjurat de cifra doi. Două păsări, doi tineri, Avram Iancu nr. 2, te uiți în cornetul de hârtie mai ai două castane. Nu vrei să strici algoritmul așa că împăturești hârtia si o bagi în buzunar. Peste tot e doi și tu ești doar unu. Mă rog, e și câinele... Acela e momentul în care realizezi cât ești de patetic. Pe deasupra mai și suferi de sindromul “cap în nori”. Și crede-mă, oricât de mult ai încerca să schimbi asta nu poți. Trebuie să aștepți să treacă. Și oricum e frumos. Pentru că în mod normal tu nu ai fi văzut frunzele galbene sau păsările care căutau ceva important. Și nici magazinul naturist. Ai fi trecut nepăsător pe lângă ele.
Cred că m-am îndrăgostit. Cred că da. Și nu e un citat din cântecul lui ăla. Că dacă ar fi aș continua cu: “și sunt tare fericit”. Și nu sunt. Nu știu de ce…

(va continua cu ceva despre chimie și timing, dar nu acum că imediat intru la spectacol)

6 iulie 2011

În dimineaţa asta

În dimineaţa asta a răsărit un soare albastru. Afară de peste tot se auzea un sunet strident de maşinărie industrială. În parc, trandafirii desfrunziţi erau plini de flori negre pe care le ciuguleau porumbei fără aripi. Pe stradă, bărbaţii îşi purtau frustrările pe cap cu o deosebită mândrie, iar femeile, sechelele într-un şirag agăţat de gât. Un bişon cu bigudiuri fugărea un mouse tras de nepoata cuiva. Un tânăr cu ochi negri scotea la vioară sunete de picuri de apă. În dimineaţa asta copii cu chei la gât şi leucoplast pe gură mergeau încolonaţi spre Mall, murmurând incantaţii şamanice. Bătrâni bolnavi de Alzheimer fugeau dezorientaţi de la un trecător la altul, îi trăgeau de mână, dar cuvintele li se blocau în gât dezlănţuind un urlet de groază. În catedrală funcţiona o adevărată spălătorie, iar preoţii cu sutane şifonate jucau barbut în uralele îngerilor. În dimineaţa asta frizerul morocănos stătea într-un picior şi citea foarte amuzat dintr-o carte cu foi albe. O gravidă în 12 luni stătea întinsă pe trotuar şi râdea de durere pentru că copilul ei refuza să se nască. În faţa cinematografului o femeie cântarea sufletele oamenilor pe ţigări de foi. În timp ce florarul împărţea conuri pe crengi uscate de brad. În dimineaţa asta palatul şi biblioteca ardeau în flăcări verzi, iar pe pereţii prefecturii siluete subţiri se fugăreau jucăuş. Pe acoperiş o pisică cheală îşi lingea singura lăbuţă. La megafoanele de pe stâlpi primarul anunţa triumfal achiziţia a sute de capace de canal. În dimineaţa asta plasatoarea de la teatru vindea abonamente la abator, iar garderobiera făcea casting pentru un circ cu purici. În dimineaţa asta timpul avea cicatrici. În dimineaţa asta nu au fost cornuri proaspete, şi nici lapte. În dimineaţa asta autobuzele nu circulau. În dimineaţa asta nu se vedea niciun nor pe cer. În dimineaţa asta nu m-am trezit.

4 ianuarie 2011

Și încă un fragment

Bine. E atât de... Stai puţin, nu ştiu cu ce să încep... Înainte de toate, trebuie să ştii pe unde vine Portugalia. Ştii? E chiar la marginea Europei. Ai acasă o hartă? Chiar la margine, unde se termină continentul. Şi nu-i că se termină pământul şi-ncepe un lac. E altceva. Nu mai e nimic, numai marea. Nu se mai vede malul celălalt, nicăieri. O apă fără sfârşit. Acolo trăiesc portughezii ăştia. E o ţară destul de săracă, ştii? Nu prea au de niciunelea, oamenii. La oraş le mai merge cât de cât, da’ ăia care trăiesc pe malul mării sînt foarte săraci. Dacă n-ar fi marea, nici n-ar putea să trăiască. Trăiesc datorită mării. Pescuiesc şi aşa. Aproape toţi. Poate chiar toţi. Şi se simt bine, nici nu vor să facă altceva. Le place liniştea, sunt foarte paşnici. Sînt foarte sentimentali, le place să chefuiască, să cânte, să bea, şi toate în stilul lor specific... Nu chefuiesc ca noi. Sunt mai subtili. La ei totul e legat de vis, de reverie. Seara sau după masa, când apune soarele, se aşează toţi pe mal. Când nu mai au treabă, când au terminat cu pescuitul, chiar înainte de cină. Se aşează frumos, pe rând. Unii fumează pipă. Nu prea vorbesc, doar stau. Şi se uită la mare. La apa nemărginită. Închipuie-ţi, numai apă, apă cât vezi cu ochii. Şi undeva în depărtare totul se-nceţoşează, încât poţi să vezi pământul rotindu-se, lent, poţi să vezi cum apa se înclină la orizont. Stau şi se uită. Şi n-aud decât foşnetul valurilor. Şi visează. Visează ceva ce nu se poate atinge. Încep să dorească ceva, ceva ireal, îi cuprinde un sentiment ciudat, dorinţa de ceva ce nu poţi obţine niciodată. Şi soarele apune. Apune de parcă şi-ar lua rămas bun înainte de a părăsi cerul. Parcă şi-ar lua rămas bun de la iubita lui. Coboară de pe orizont şi se cufundă încet în apă, lent, liniştit. Totul se-ntîmplă în câteva minute. Când soarele a dispărut în mare, nu mai vezi apa. Rămâne doar neantul. Şi portughezii stau, aşa cum stăm noi acum, îşi fumează pipa, şi privesc neantul. Simt neantul. Şi sunt trişti. Da, sînt trişti. Pentru că neantul se află în faţa lor. Lumea se termină şi rămâne doar apa. Doar neantul infinit, îndepărtat. Au şi un cuvânt pentru a descrie sentimentul ăsta: saudade. Nu se prea poate traduce, înseamnă cumva melancolie, sau ceva asemănător.

Portugalia by Zoltan Egressy

3 ianuarie 2011

Alt fragment

If you want to find some quality friends, you have to wade through all the dicks first.

2 ianuarie 2011

Fragment

Vârcolacul este...hmm... mda. Cum să definești vârcolacul? Păi. Fiecare dintre noi are o natură duală. Ai simțit vreodată că nu ești singur și că în corpul tău se mai ascunde cineva? Cineva care iese din când în când la iveală. Evident atunci când te chinui cel mai mult să-ți păstrezi controlul. Ce vreau să spun? Mda... Nici eu nu știu. Sunt prea multe chestii care toate vin toate așa... deodată. Și nu știu cu ce să încep. Mai bine îi las pe băieții ăștia să zică ei că ei știu mai bine.

1 ianuarie 2011

No regret

Na ca a mai trecut un an. Mai bun? Mai rău? Nu ştiu. Nu am tras linie, şi în general mă feresc să trag linii. Probabil dacă aş fi făcut-o m-aş fi oprit la: mi-am văzut părinţii de 10 ori în tot anul deşi locuim în acelaşi oraş şi m-aş fi deprimat. Fără concluzie. Poate mai încolo. Pe veranda casei, într-un balansoar, cu o pătură învelită în jurul picioarelor de unul din nepoţi sau de vreo asistentă de la azil. Who knows what tomorrow may bring? Atunci voi trage linie. Asta nu înseamnă că nu mi-am luat timp să reflectez la anul care tocmai a trecut, dar îmi place să mă concentrez pe ce a adus nou anul trecut în viaţa mea. Cel mai important și mai important... un sentiment pe care nu l-am mai simţit de foarte mulţi ani, aş putea spune, de când m-am mutat din casa părintească. Sentimentul de... acasă. În rest am făcut o grămadă de prostii. Unele mai prostii decât altele. Prieteniile vechi s-au consolidat. Unii oameni au plecat. Alţii noi le-au luat locul. Carlos. Până la urmă aş putea spune că nu regret nimic şi asta contează pentru mine cel mai mult. Şi acum legat de rezoluţii. Nu? C’mon! Toată lumea face rezoluţii de Revelion. Sfârşitul de an în general e grevat de tot felul de concluzii dar şi de promisiuni. Toată lumea vede începutul de an ca un fresh clean start. Evident majoritatea rezoluţiilor sunt legate de fumat. Well, no. Nu mi-am făcut rezoluţii. Eu cred că fiecare clipă poate să însemne un nou început. Nu ai nevoie de o zi specială, o zi de Luni sau de un 1 Ianuarie. Sau Februarie. Sau Martie. Dacă într-o zi oarecare te trezeşti şi declari ziua aceea ca fiind specială, atunci ea este. Singurul lucru pe care mi l-am propus, şi asta a fost prin 28 Decembrie seara a fost ca în 28 Decembrie 2011 să fiu exact cum sunt acum. La fel de sănătos sau “cu capu’” şi la fel de liniştit. Hmm... Astea două nu prea merg împreună. Sau merg? Poate fumător. Poate nu. De ce 28 Decembrie? De ce seara? Că aşa mi-a venit. Și sunt toate șansele să „se întâmple” așa. De ce? Pentru că nu ai cum să nu ajungi acolo când ai lângă tine pe: Carlos, Paul, Iustina, Didi, Miha, Roxi, Theo, Laur, Cătă, Adi, Oana, Ed, celălalt Cătă, cealaltă Roxana, Vlad, Iza. Mulțumesc pentru anul care tocmai a trecut și “fie ca” în noul an să fiți cel puțin la fel de fericiți ca mine.