7 octombrie 2011

Efectele unghiurilor ascuțite asupra psihicului uman

Inima are o formă triunghiulară. Indiferent de poziția ei în cavitatea toracică, inima înțeapă. Când înțeapă atinge niște centri nervoși – foarte nervoși – care la rândul lor îți stimulează toți neuronii din cap. Exact ca mașinăria aia ciudată care învârte bilele la lotto. După această centrifugare neuronii se așează într-o altă poziție. Tu nu mai ești tu. Ești un altcineva. Un altcineva de care de obicei râdeai. Ai momente în care ești fericit. Nu știi de ce. Ai momente când ești trist. Nu știi de ce. Ai momente în care treci foarte repede de la trist la fericit și invers. Nu știi de ce. Te trezești dimineața. Pui de o cafea. Îți dai seama că muzica care se aude de la tine din cameră nu mai e aceeași. Te întrebi atunci: de ce dracu ascult eu muzica asta patetică și fără pic de conținut? Nu știu, dar parcă îmi place. Te sună cineva, un prieten sau așa ceva. Te salută și tu ești irascibil. Îi spui ceva în doi peri și abia aștepți să termine. Snow Patrol e acum la a doua strofă și nu vrei să pierzi niciun vers. Te duci la servici. Te întâlnești cu oameni pe care îi cunoști. Ei trec pe lângă tine și te salută, dar tu nu ești acolo. Adică ești. Doar așa... într-un mod fizic. Astfel se nasc tot felul de povești despre tine cum că ai fi arogant, cum că ți s-a urcat la cap. Deși în mod normal drumul tău până la servici durează 10 minute, astăzi faci 30, pentru că rămâi blocat cu ochii într-o vitrină. Nu știi de ce, pentru că e vitrina unui magazin naturist. Și tu nu ești „din ăla”. Ajungi la servici. Toată lumea vorbește, dar tu nu ești acolo. Nu știi unde ești, dar știi sigur că nu ești acolo. Și un coleg îți face o cafea. Drăguț gest. Și tu nu ai nicio reacție. Și stai cu colegul la o cafea. Tragi din țigară și taci. El îți spune tot felul de chestii. Multe din ele amuzante. Dar tu nu râzi. Nu știi de ce. Și trece ziua de lucru. Greu. Ajungi acasă. Îți iei câinele și ieși la plimbare. Dacă ai. Dacă nu ai... nu știu. Și îți iei niște castane de la colț și te duci pe bulevardul ăla cu frunze galbene. Și te așezi pe o bancă. Se așează și câinele. Și ronțăi castane. Îi dai și câinelui că și lui îi plac și e foarte pofticios. Și te uiți în jur. Două păsări caută ceva prin frunzele galbene de pe jos. Pare important. Doi tineri se ling pe față exact în fața ta. Îți muți privirea. Nu vrei să fii indiscret. Și brusc realizezi că ești înconjurat de cifra doi. Două păsări, doi tineri, Avram Iancu nr. 2, te uiți în cornetul de hârtie mai ai două castane. Nu vrei să strici algoritmul așa că împăturești hârtia si o bagi în buzunar. Peste tot e doi și tu ești doar unu. Mă rog, e și câinele... Acela e momentul în care realizezi cât ești de patetic. Pe deasupra mai și suferi de sindromul “cap în nori”. Și crede-mă, oricât de mult ai încerca să schimbi asta nu poți. Trebuie să aștepți să treacă. Și oricum e frumos. Pentru că în mod normal tu nu ai fi văzut frunzele galbene sau păsările care căutau ceva important. Și nici magazinul naturist. Ai fi trecut nepăsător pe lângă ele.
Cred că m-am îndrăgostit. Cred că da. Și nu e un citat din cântecul lui ăla. Că dacă ar fi aș continua cu: “și sunt tare fericit”. Și nu sunt. Nu știu de ce…

(va continua cu ceva despre chimie și timing, dar nu acum că imediat intru la spectacol)

2 comentarii: